Mă urc, de cu noapte, în autocarul București-Pitești. Plec spre Munții Făgărașului. În următoarele zile voi fi ghid montan pentru un bun prieten, Bobo și pentru doi-trei dintre colegii lui de muncă, britişi din Insulă, cum care insulă, o Insulă are Europa și-un singur Imperiu în care soarele n-apunea niciodată! Zic doi-trei pentru c-au fost trei în planul de acasă de la ei. Unu’, însă, cel mai sportiv dintre dânșii, s-a pricopsit c-o fractură de stres da’, dacă tot avea biletul de avion luat… Drept urmare aș zice că sunt doi-trei. Doi jumate plus două cârje dacă vreți altă exprimare. Cu oamenii ăștia, plus cârjele aferente, o să mă-ntalnesc la Bâlea.
Treaba merge unsă până la Curtea de Argeș. Transbordare în Pitești, alt autobuz, perfect!
La începutul Transfăgărășanului, însă, avântul meu suferă lovitură după lovitură. Cu fiecare mașină care zboară pe șosea și nu mă bagă în seamă. Băi, e drept că am un rucsac uriaș cu mine, da’ tot nu îmi vine să cred că-s așa de înspăimântător încât, ore-n șir, nu oprește nici o mașină la ia-mă, nene, să mă încarce și pe mine spre creasta Carpaților.
Stau în poartă la Dr Oetker și mă uit, luuuung, după fiecare vehicul motorizat care trece înspre Vidraru. După ani de așteptare, c-așa mi s-au părut ceasurile, ani, trece, pârâind, un GAZ. Da, dom’le, stramoşu’ IMS-ului. Stră-stră-stră-străbunicul lui ARO. Cred că umblă prin țara asta încă de pe vremea lui „davai ceas, davai palton!” Îl privesc așa, de amuzament, cât mă mai pot amuza dup-atâta așteptare. Vopsit kaki, cu prelata regulamentară în partea din spate. Tot în partea din spate are și stopuri de frână. N-aș fi băgat asta de seama dar, ce să vezi, după ce vechitura cu motor mă depășește mi se pare că stopurile se aprind. Prelung. Măi să fie! Te pomeneșți că șoferul ăstuia o fi vrând să mă ia la bord!
Nu-s întotdeauna mofturos de felul meu dar, Doamne, un vehicul care să pară că poate străbate Transfăgărășanul fără să trebuiască să-l împing eu n-ai găsit să-mi scoți în cale? Eu îl văd că dă să oprească dar, dacă ne urcăm într-însul și eu și rucsacul, mai pornește?!?
Până la urmă gândul că-s în poartă la Dr Oetker și cine știe ce drac de nor chimic mai scapă de prin laboratoarele din curtea de după poartă, gândul ăsta, zic, mă face să-mi asum mai degrabă riscul de a călători cu GAZ-ul.
Mă urc, pornim, dar nici în mașină nu-i prea bine din punct de vedere al poluării chimice. Trăznește a benzină, și arsă și nearsă, de-ți mută nasul. Țînând cont că rezervorul acestei mașini se golește cam cu 30 de litri la suta de kilometri parcurși mi se pare chiar natural să adie a ceva gaze petroliere prin habitaclu. Și probabil și prin satele pe care le străbatem. Parcă și pietonii pe care-i întâlnim sunt cam palizi la față și merg mai clătinat… Bine, și prunii is mulți prin zonă…
Trecem de etajul prunilor, ne luăm avânt și escaladam serpentinele până la barajul Vidraru, ne mai hâțânăm oleacă și iată-ne la coada lacului. Aici destinele noastre se despart. GAZ-ul se duce către Cumpăna eu și rucasacul ne punem pe așteptat altă ocazie.
Aprind o țigare și mi se-ntâmplă: n-apuc să trag două fumuri și hop!, mă-ncarcă patronul de la Capra și mă duce, elegant, până-n curtea cabanei! Așa pățeam și-n studenție, când așteptam autobuzul, prin București: după o juma’ de oră de așteptare în stația ITB, când părea că transportul în comun în Capitală tocmai s-a desființat, cum îmi venea să trag o țigare, cum apărea-n zare mijlocul de transport. Nici n-apucam să sting bine chibritul! Zici că mă pândea. Și azi îmi mai imaginez cum staționa autobuzul ăla după primul colț și șoferul se dădea de ceasul morțîi: băi, da’ nu mai scoate ăsta odată pachetul de tutun? Vere, am și eu un grafic de respectat, mai stau mult după el?!?
Mă uit la ceas, britişii mei îs în aer. La propriu, adică abia acum sunt în avionul ce-i aduce în România. Întâlnirea noastră e programată mâine dimineață, la cabana Bâlea. Azi n-am nici o grabă așa că plec spre Bâlea pe poteca de la cabana Capra, spre căldarea Fundu Caprei, refugiul Fereastra Zmeilor, lacul Capra. La noapte o să dorm la refugiu.
Cu opriri dese în care verific și răs-verific dacă nu mi-a băgat cineva bolovani în rucsac, că prea-i greu și eu am mai pățit de-astea, cu alte opriri în care mă bat cu câinii de la oi sau fac poze la marmote, drumul până-n Fereastra Zmeilor pare mai lung decât îl știam. Al naibii refugiu nu se mai arată odată și eu tot urc și tot urc. Încep să-l caut cu privirea în vale, te pomenești că, luat de avânt, l-am depășit fără să bag de seamă…
Gata, iacătă acoperișul alb al refugiului! Am ajuns! Nu-i nimeni prin preajmă, doar fluierături de marmote mai desconspiră câte un suflet viu. Adevărul e că vremea, însorită azi, fusese grozav de proastă în ultimele zile și nici nu m-așteptam la prea mulți turiști prin zonă.
Profit de singurătate și trag o raită până în creastă, mă duc până la doi pași de „La trei pași de moarte”, dau o fugă și la izvor, mă mai sucesc, mă mai învârtesc, doar-doar s-o face seară să mă bag în scutece. Ceea ce nu-i așa de simplu. Că mă-ntorc la refugiu și-aici, în refugiul gol-goluț, dau peste dilema aia chinuitoare a abundenței: în care pat să-mi pun sacul de dormit și trupuşorul? Care ați trecut prin așa ceva știți cu siguranță că nu există nici o șansă să alegi cel mai bun pat! Întotdeauna, dar întotdeauna, patul în care nu ești e mai bun decât cel în care te-ai hotărât să dormi. Dar nu dormi, că te râcâie ciuda că e un pat mai bun, e liber și tu, ca prostul, te-ai aruncat, neinspirat complet, pe ăsta în care ești. Și-o saltea de spini ar fi fost mai bună, da’ nu, tu, fraiere, n-ai putut să-ți dai seama! Mai că plâng de nervi când mă ia somnul, în sfârșit…
Nici nu mi s-au zbicit bine lacrimile că se deschide ușa refugiului. Intră un tip care este mai în vârstă ca mine, care pare mai obosit ca mine și care sigur are un rucsac mai mare ca mine. Și care vorbește englezește exact cât mine. Adică un strop. Că română nu știe, omul e polonez, din Cracovia și vine…de la Bratislava. Adică de-acolo vine pe jos. Pe creasta Carpaților. Și se duce până coleşica, la Orșova. Îl cheamă…îl cheamă Miroslav și încă cumva. Cumva ăsta e greu de citit, de pronunțat și de ținut minte. O înșiruire de consoane pe care n-ai crede că există cineva s-o poată pronunța. Mrjwliakiewski. Sau pe-acolo. E ilustrarea exactă a poveștii cu polonezul la oftalmolog, pus în fața acelui tabel cu șiruri de litere aruncate aleator. Și care, când îl întreabă oftalmologul dacă poate să citească vreun rând de-acolo, aruncă o uitătură și zice: sigur că pot! Ba, chiar, pe unii din tipii ăștia scriși în tabel îi și cunosc! O să-i zic Miro de-aci înainte.
Îl las pe Miro dormind, pe la cinci dimineața, și îmi mut calabalâcul la Bâlea. Unde îmi aflu clienții pregătiți de drum. Parțial, desigur. Jan și cârjele lui nu ne vor însoți. Dar John și Peter și cu Bobo freamătă și-s gata de expediție. Azi mergem până pe Negoiu și ne întoarcem, mâine pe Moldoveanu. Și, tot așa, zicem că ne și întoarcem.
Ieșim din gigantica căldare a Bâlei și, cum dăm în drumul de creastă, cum dăm și de Miro. Gârbovit sub rucsacul său uriaș a venit pe deasupra Bâlei și acum pășește încetișor spre ținta finală, capătul românesc al Carpaților. O vreme mergem împreună. Pe urmă ne luăm la revedere, știi, Miro, noi suntem mai ușurei, că n-avem decât mărunțișuri necesare într-o singură zi în rucsăcelele noastre, haide pa, ne-om revedea când ne întoarcem de pe Negoiu!
De-aici încolo lucruruile au mers că-n bancul cu Mercedesul și Trabantul. Zice că un Mercedes, circulând cu 100 pe oră, e depășit de un Trabant. Șoferul Mercedesului se simte umilit de acest fapt și accelerează și-l depășește pe ăla cu Trabantul. Nu trece mult și pfiuuuu!, Trabantul zboară pe lângă el și-i trece dinainte. Și tot așa, gonind din ce în ce mai repede, trec în frunte când unul când celălalt până când, uluit, în cursul unei noi depășiri, șoferul Mercedesului deschide geamul și zbiară la trabantist: mai, nene, cum naiba faci de mergi așa de iute cu troşcoleta aia a ta? Iar ăla, disperat, răspunde: oprește, omule, te implor, oprește că mi-ai agățat breteaua de la pantaloni când ai închis portbagajul înainte de a pleca de pe loc!
Așa se ține și Miro de noi, într-o mișcare de yo-yo, orice facem nu putem scăpa de el. Cum ne oprim să ne tragem sufletul cum apare, tacticos, ne salută și trece înainte. De stăm la o poză, hop!, intră și Miro în cadru… Ajungem la Călțun, ne oprim să ne mâncăm sandvişurile din rucsăcei, cine altcineva decât Miro să ne ureze poftă bună? Una peste alta în fotografia de pe vârful Negoiu a fost reprezentată și națiunea polonă.
Ne întoarcem. Ritmul de mers n-a fost chiar cel mai bun, am îndoieli că mâine vom fi în stare, cu această viteză medie de croazieră, să atingem Moldoveanu. Hai, să-l atingem e posibil, să ne și întoarcem nu. Și englejii mei n-au altă zi la dispoziție. Așa că mă tot gândesc cum să le spun că planul din Britania nu se potrivește cu cel din Făgăraș. De fapt Peter și John merg bine, sprinten. La deal. La vale… parcă au frâna de mâna trasă, cum eu merg mai tot timpul în spatele lor mai că-mi vine să-i îmbrâncesc când văd cum se câcâie. Mă lămuresc la cabană, la cina târzie, când îl regăsim pe Jan și cârjele sale și ne-apucăm să-i povestim întâmplările zilei.
Declicul minții mele se produce când Peter îi povestește lui Jan cum am rătăcit noi poteca, la întoarcere. Într-adevăr, furați de peisaj, ne abătuseram de la poteca marcată, care începea să urce puțin, și am ținut-o, pe curba de nivel, pe una din miile de poteci alternative croite de animale. M-am prins, cam după o sută de metri că am apucat-o aiurea, am zărit cărarea marcată deasupra mea și mi-a fost lene să mă întorc. Așa că ne-am cățărat, toți, cei șase-șapte metri care ne despărțeau de poteca regulamentară. Cu cuvintele lui Peter către Jan istoria asta suna cam așa: și ne-am rătăcit și a trebuit să urcăm spre poteca bună. Și am luat-o drept în sus, către cer… Și sub noi era moartea…
Lămurit de-acum de ce englezilor li se încingeau frânele la coborâre, de frica înălțimilor, nu de altceva, adăugând în socoteală și distanța semnificativ mai mare până la Moldoveanu, plus oboseala acumulată în această primă zi, le comunic partenerilor mei de drumeție că, pentru a vedea și cel mai înalt vârf din Carpații noștri, ceea ce nu se va întâmpla a doua zi, le mai trebuie un sejur în România. Ca să nu-i las chiar cu mâna goală le promit un drum până la un alt vârf de peste 2500 de metri altitudine, desigur, Vanatarea lui Buteanu. Mi s-a părut, după reacția lor, că urma să fie o noapte mult mai liniștită și vise mai plăcute pentru cei doi britanici.
Nu pot să nu menționez că și eu am avut o noapte absolut specială. A fost prima dată, după vreo 30 de ani de la prima mea vizită la Bâlea, când am dormit într-unul din paturile cabanei! Până atunci n-avusesem parte decât de somn pe holuri, pe masă, sub masă, pe scaune și-n pod. Asta din pod era chiar culmea extravaganței în materie de dormit la Bâlea. Căpătam o saltea, numai a mea! Doar că, din pod, rareori te trezeai nevătămat. Acoperișul era atât de aproape de salteaua aia încât orice ridicare se încheia cu un bufnet și un cucui.
Lejer, fără vreo presiune, plecăm a doua zi spre Buteanu. În Șaua Capra, unde mi se părea, probabil, că viață e tristă fără nici o presiune sau naiba știe din ce alt motiv, nu-mi pot ține gura și m-apuc să le explic englezilor că, un pic înainte de vârf, avem de trecut o mică spintecătura. Cine a ajuns pe-acolo știe despre ce vorbesc: e o joacă să cațeri cei câțiva metri în spatele cărora se ascunde vârful dar e drept și că, dacă te-ai gândi să cazi de-acolo, apoi ai avea o bucăţică frumușica de drum în care ți-ar fi destul de greu să te oprești.
Drept urmare excursia noastră acolo se oprește, la spintecătură, după următorul dialog:
-Hm, și unde zici că e vârful ăla?
-Foarte aproape, imediat după ce urcăm bucățica asta.
-Perfect! Facem poză aici și zicem c-am fost!
Vezi, băăăi, de-aia imperiul britanic s-a întins pe 25% din suprafața globului! Băieții ăștia au știut mereu cum să iasă din situații dificile…
