-Dimineața devreme, ceața-i lipită de drum…

Mormăi versurile cântecului lui Andrieș și cobor din pat odată cu răsăritul soarelui. Răsăritul de la Sinaia. Am furnici pe toată talpa…băi, da’ m-a cotropit Andrieș ăsta!… și în minte am doar gândul că n-am urcat în Piatra Mare, pe la cele Șapte Scare, de … douăzecișicinci de ani! Ceea ce nu poate să mai dureze, am zis! Eh… am mai zis de vreo două sute de ori în ultimii douăzecișicinci de ani dar, de data asta, e pe bune, chiar iau rucsacul în spinare și plec!

Afară. Caraimanul arde în lumina dimineții. Coștila, bineînțeles, i-ascunsă sub un nor… Zăpada mai scârțâie sub bocanci. Noi. E prima lor tură. Așa c-am s-o iau încet. Șapte Scări, nimic mai mult, eu îmi fac damblaua, ei își fac rodajul și venim înapoi.

Plec, pâș-pâș, din casa încă adormită. Nu singur. Căprioară nu doarme. Caninul vagabond local. Tatăl vagabonzilor locali. De fapt Nașul. Capo di tutti capi. Își cunoaște rangul și, de la înălțimea acestuia, pînă și când se gudură o face cu atâta demnitate încât iarăși iau ca pe o favoare faptul că mă lasă să-i smotocesc blănița maronie, să-i scarpin urechile și să… hopa! Are zgârieturi proaspete pe botic și, în vârful capului, o gaură care deunăzi nu era acolo… Bag de seamă că noaptea trecută au fost cafteli mai tari ca-n „Șapte păcate” în regatul de trei străzi al lui Căprioară!

Mă escortează până la graniță și parcă-parcă ar veni și mai departe dar, vezi tu, treburile împărăției nu-l slăbesc…

Ies la drumul mare. Duc prima bătălie a zilei cu semenii lui Căprioară într-o parcare pe DN1, așteptând o ocazie înspre Brașov. Hârrr, mârrr… în lătrături voioase trece timpul până mă agăț de un microbuz.

– La Brașov, birjar!

Întrucât îmi cunosc interesul, cuvântul „birjar” e în gând, desigur…

– …

– Aaaa… numa’ până la Predeal? Hm… Predealu-i, în continuare, așezat înainte de Brașov cum vii din partea asta, nu? Fie și la Predeal!

Și iarăși cu butonul „mute” activat:

– Mână, birjar, om vedea acolo ce-i de făcut!

Întâi văd gara, Doamneee… ce-mi plăcea mie gara din Predeal pe vremuri, așa, mai trăznită decât restul!… Mai ales pălăria sub care șade, o încrucișare dintre o parabolă care alunecă și o hiperbolă care se lasă alunecată… sau invers… nu mai țin minte, deși unul dintre profii mei de matematică s-a străduit să-mi bage până și asta în cap. Țin minte, însă, salutul prietenos cu care ne primește în fiecare din diminețile în care, gălăgioși și veseli, cu visuri neîncepute, coborâm din vagoane pentru a urca pe creste și salutul obosit-nostalgic cu care o părăsim în serile cu plecări și despărțiri.

Țin minte bocănitul ciocanului de ceferist în roțile trenului care își face curaj să ne coboare abrupt către Timiș și o țin minte soră-mea, la vârsta imboldurilor nestăpânite, mărturisind, excedată de o primăvară verde-luminoasă așternută temeinic pe întreaga vale a Prahovei:

– Băi, mie îmi vine să cobor din tren… să pasc!

Țin minte farmacia mică, de lângă gară, cu vedere la șinele de tren, de unde nenea farmacistul prietenos mă alimentează cu lapte praf, într-o vreme în care doar tinerețea nu ne lipsește, pentru omulețul pe care îl îndopăm cu supliment la laptele matern ca să crească mai înalt ca tat’su – asta i-a ieșit – mai frumos – asta nici nu era greu – și mai deștept – asta nu-mi place să recunosc.

Plec melancolic din fața gării. Îmi trece repede. Fauna lătrătoare predeleană mă ia în primire și se distrează de minune pe seama mea. Mai cu vorba dulce, mai cu încruntări, mai prefăcându-mă că mă aplec după o piatră… face bine la mobilitate exercițiul ăsta!… fentez boturile cu colți până când un nene amabil mă urcă în dubița lui și mă lasă fix în dreptul fostului complex turistic Dâmbu Morii.

I-aș face o poză, nu lui nenea, că n-a stat el după mine să-l pozez, cred că deja e pe la Dârste până mă dezmeticesc eu puțin, ci complexului. Fost. Ăsta stă să-l pozez dar… ce ți-e și cu trecerea timpului, arată rău tare, așa, părăsit la marginea drumului!

Las fotografiatul pe mai încolo și mă nevoiesc cu tura a treia de încleștări cu patrupede rătăcitoare și cu colți. Ne sâcâim reciproc – da’ ei au început! – până aproape de ieșirea din Dâmbu Morii. Aici prindem din urmă un concetățean mai întunecat, cocoșat sub un munte de măturoaie de vânzare și, prin comparație, devin frecventabil iar nervii se sparg în capul amărâtului ăstuia. Scandalul escaladează de zici că-i criza rachetelor în Cuba. Un măturoi bine lansat, atingând două spinări dintr-o lovitură, provoacă ceva schelălăială, un armistițiu brusc și împrăștie grabnic haita pe meridiane mai sigure. Vreo două exemplare din gașcă nimeresc pe traiectoria mea și – pupat Piața Independenței – pornim prietenește, în trei, pe valea Șipoaiei.

Trec pe lângă bifurcațiile spre cabana Bunloc, cabana Piatra Mare prin Șirul Stâncilor, Drumul Familiar și mă afund în pădure pe banda galbenă.

Urme de cauciucuri se afundă și ele alături de mine. În ciuda barierei puse în drum la ieșirea din sat. Cum e zicerea aia cu bariera? Boii stau, leii… deh, viță regală, trec peste. Sau măcar ocolesc bariera. Dar nu se dau bătuți. Ar trebui bătuți.

Pârâul șușotind în stânga mea îmi oferă tema zilei. Deși am venit să trag în poză cele mai fotografiate, bănuiesc, scări din România mă las cucerit de zbaterea apei în calea ei spre primăvară și de dantelăria înghețată prin care se zbuciumă să-și croiască drum.

Mai puțin pe poteca înzăpezită dar umblată și mai mult din piatră-n piatră, pe bolovanii pârâului, ajung și la primul popas al zilei. Cafeluță. Tihnă. Liniște susurândă. Soare. Ce viațăăăă!

După o ultimă bifurcație de poteci las în stânga drumul spre Prăpastia Ursului, mai aburc o pantă scurtă și iată-mă, emoționat, la întâlnirea de după un sfert de veac! Canionul e tot aici, unde l-am lăsat pe când eram încă student, mă primește cu râuri de gheață izvorând direct din stâncă, cu cortine de țurțuri imaginând un medieval instrument de tortură, cu cele șapte scări… aaa, nu, așa cum gheața n-are decât vârsta iernii care tocmai pleacă, așa și scările, nu mai sunt cele ale amintirilor mele romantice.

Dar stânca, stânca e tot aici, m-a așteptat până azi și mă va aștepta până la capătul timpului.

Mă opresc, fotografiez. Și cu aparatul dar mai degrabă cu inima. Sufletu-mi salută regăsirea. Și se lasă un fel de pâclă care mă învăluie iar lumea de dinafara mea și-a stâncii își pierde contururile, sunetele se înfundă, se sting și gura mi-e uscată și părul mi se zbârlește. Duhul locului mă îmbrățișează.

Mă hotărăsc, inexplicabil de greu, să trec pragul către înlăuntrul muntelui. Ezit. Poate c-am venit cu speranța, nici mie mărturisită, că o frântură de tinerețe mi-a rămas agățată în vreun cotlon aici, în inima muntelui, și mi-e teamă că, după atâta amar de ani n-am să fiu în stare s-o găsesc. Sau să o regăsesc.

Pătrund în crăpătura vuindă. Basm. Îngemănare copleșitoare între duritatea rocii, lichidul repede curgător peste trepte urieșești și delicatețea infinită a broderiilor de gheață. Mă simt prins într-o blândă capcană, m-aș așeza pentru a nu mai ieși niciodată. Numai interiorul meu de ființă solară și dorul de multă, multă lumină mă urnesc dintre pereții pe care îi mângâi cu palmele dezmănușate.

Urc scara cea mare pas cu pas și mână după mână. Repet, a câta oară-n viață?, experiența de a ținti spre cer pe o scară al cărei capăt nu se vede…

Ies din strâmtoarea stâncilor…

Vraja nu se destramă. Sunt singur într-o pădure tăcută, încă înfofolită în zăpadă, parcă și urmele de pași ce mă preced par mai puține, ca și cum o parte dintre cei intrați în lumea stâncilor și a apei ar fi refuzat să mai iasă. Am obosit. De prea multă frumusețe, de prea mari emoții.

Pornesc cu pași mici spre creastă. Pătura de zăpadă e tot mai groasă și sufletul mi-e tot mai greu. Știu că acolo, sus, vechea cabană a Pietrei Mari nu mă mai așteaptă, pentru ea am venit prea târziu…

Mă las depășit – de bunăvoie, oare, sau anii mă obligă? – de un grup de adolescenți mai spornici la pas și când rucsacul și sufletul devin prea grele, mă opresc, privesc luuung urmele tinerești, preț de o nouă băutură maronie și fierbinte, tăvălit în zăpadă și nins de scuturăturile de vânt din ultimii copaci ai pădurii și mă întorc. E destul pentru azi. Nu-s în stare să mai adun emoții noi.

Mă rostogolesc la vale spre canion și-n toată lunga coborâre nu mă pot hotărî pe unde să-l ocolesc. Căci să-l mai trec o dată… parcă mi-aș dilua trăirile. Nu rezist dorinței de a-i mai arunca o privire măcar, așa că aleg varianta pe triunghi albastru, prin Prăpastia Ursului doar pentru că ocolul începe chiar înainte de a te strecura, alături de pârâu, în monumentul de piatră.

Plec spre Prăpastie și de data asta deschid potecă prin zăpada neatinsă urcând spre  capătul de sus al imensei tăieturi în munte.

Mă sprijin cu umărul drept de peretele vârstat cu albastru și încep drumul spre casă.

Mă voi întoarce înainte de a se împlini alți douăzecișicinci de ani, îmi promit…