Făgăraș, mon amour

Le văd crestele de când am deschis ochii. Le bat cărările de când mă pot ține pe picioare. Le simt mângâierea de când știu ce e aceea durere.

Am râs și am plâns pe lângă stâncile lor cenușii. Sau verzi. Albastre uneori.

Sub brazii cu zdrențe de pâclă aninate în ramuri m-am îmbătat de mireasma rășinii și m-am trezit în susurul cristalelor de tău coborând pe albii de pârâu spre a se preface in Olt.

Am împărățit pe tronuri durate din mii de metri de semeție și piatră și mi-am închinat nimicnicia în catedrale de prăpăstii peste puterea-mi de cuprindere.

M-au răcorit vânturi și ploi, spaime și ninsori și m-am încălzit cu prietenii de o zi și adesea de o viață.

Un caleidoscop viu, ițindu-se prin cețuri, scânteind dinspre zăpezi veșnice ori toropind sub albastrul pur, cu fulgerări negre de capră, cu groaznica goană a turmei de mistreți, zvâcnetul păstrăvului tăind undele, clinchet de talangă și hămăit de dulăi arțăgoși, toate trăitoare sub puterea ursului și privegherea aprigă a ochiului de vultur… Munții Făgăraș, întâia minune a lumii, dragostea mea fără leac…

 

Dor de munți

Cu fiecare răsărit de soare mi-e tot mai dor de brâna de-a lungul căreia, îmi amintesc ca azi, mă strecor după tata, dus în lesă ca un cățeluș ce mă și aflu, legat de mâna sa puternică cu cureaua unui binoclu cu lentile Zeiss pe care-l bănuiesc un soi de pradă de război.

Nu sunt primii pași peste Făgăraș, am primit deja botezul alpin la Urlea. Acum, eheei, tocmai o vară!

Urlea mi-a dăruit prima noapte la cabană, Urlea m-a învățat ce-i ploaia mocănească, murându-mi picioarele și basca și tot de-acolo am pornit în prima expediție peste vârfuri și prin căldări de granit.

Dar aceștia sunt pașii care-au hotărât că aparțin acelui teritoriu, că locul meu e pe creste, că voi reveni până la capătul capătului…

Sunt ani mulți de când o sută de pași mi-au săpat în memorie emoții de neșters. Sunt ani mulți, dar nu uit grija cu care tăticu’ m-a îndemnat spre stâncile abrupte, nu uit căldura pe care am simțit-o călcând între perete și hăuri, prosteasca și atât de dulcea mândrie de învingător.

Nu uit. Mă abțin să respir și totuși simt mirosuri pe care doar trecerea anilor le va distila, iar ochii bulbucați aleargă dezordonat, cu clipiri dese de uimire, de la streșina de piatră ascunzând soarele la străluciri de iezer, de la peisajul gigantic, abia încăpând pe retină și-n minte, la pietricica rostogolită sub tălpi, zuruind într-o nouă cădere din lunga călătorie de la munte la nisip.

Am mai umblat prin acele locuri de multe ori de-atunci încoace. Licean, student, părinte la rândul meu, cu copiii mei de mână, m-am întors mereu și mereu. Am pierdut câte ceva din agilitate și foarte puțin din mândrie și l-am pierdut și pe tata care pășește acum pe creste muult mai înalte decât ale Carpaților.

Dar am câștigat emoții noi. Pe măsură ce copilăria se fărâmă în cioburi de amintiri disparate devin eu mai copilăros și fiecare trecere a brânei mai fantastică. Prăpastia e tot mai adâncă și azvârle spre mine gheare neguroase care-mi prind gleznele, iar peretele, de care mă prind cu mâna și cu sufletul, e tot mai viu și mai prietenos. Și mai trec de încă un stei crescut în potecă, îmbrățișându-l și, brusc, stânca e zgrunțuroasă și umedă și se-mpinge în mine și valea de la marginea potecii înguste e o saltea de vată albă îndemnând la plonjon și alinare. Și ies din pasaj îngânând mulțumiri către Măria-Sa, Muntele, care, cu mare mila lui, m-a mai lăsat o dată să-i văd fațete noi, recunoscându-mă prin aceasta drept credinciosul său copil de casă.

Și nu uit niciodată să ridic ochii  spre cer  și spre tata pentru a-i mulțumi că mi-a lăsat moștenire dorul de înălțimi. Am încercat să nu țin moștenirea doar pentru mine și am împărțit-o, înainte de toate, cu copiii mei.

Mai am câteva măsuri de dor de munte în rucsacul spălăcit de ploi și soare, să le donez celor care încă nu cunosc sentimentul – e scopul acestor rânduri. Și al celor care vor urma.

 

Banda roșie

Dintr-o nelimitată panoplie de obsesii mi-a fost scris să mă pricopsesc, printre altele, mai mult sau mai puțin nevinovate, cu atracția unui însemn special, endemic și viu colorat: banda roșie de pe creasta Făgărașului.

De la distanță mă împunge cu nostalgii și-mi bântuie visele. În preajma ei mă port ca taurul în arenă, semnul acesta mă zbuciumă ca fluturarea muletei înspre coarne. De câte ori ne reîntâlnim mâinile îmi tremură și se liniștesc abia când podul palmelor mângâie piatra cu două dungi albe și una roșie, între ele. Am mai reușit o dată, uraaa!, am mai ridicat o dată rucsacul până la porți de cer, am mai privit o dată Țara Făgărașului de lângă umărul drept al lui Dumnezeu!

S-o pornești de la poale, din Lunca Oltului, din satul cel lung și cu porțile verzi, să nădăjduiești că pădurea în care tocmai intri, schimbând o lume cu alta, te va apăra de arșita dimineții de vară și să afli că poteca umbroasă îți va stoarce șiroaie de sudori căci mai ai de făcut doi kilometri – pe verticală – să adulmeci, după ce ai apucat să te îmbeți de miresmele rășinii, mirosul pajiștei alpine trecând de ultimii soldați ai codrului, iată drumul spre stâncile pictate cu semnul magic!

L-am bătut de-atâtea ori. Nu e destul. Aud cum creasta strigă după mine de câte ori cobor, de câte ori nu urc…

Creasta, cu poteca șerpuindă, agățată de coaste de piscuri, uneori curajos cățărată în cel mai ridicat punct al locului, uneori cu strecurări printre, pe lângă, peste și pe sub stâncile cenușii, prăvălită din înalt prin Strunga Dracului, făcând echilibristică pe Custura Sărății, sau molcomindu-se spre Rudărița, cu obsedanta bandă roșie aținându-se pe pietre, pe stâlpi, matern îndrumătoare a trecătorilor ce suntem. Pe potecă. Și prin viață.